Un fenomen îngrijorător transformă cea mai mare competiție de baschet pentru copii din România într-un teren al agresivității, al frustrărilor adultului și al abandonului sportiv timpuriu.

Peste 1.200 de copii, aproximativ 140 de antrenori și peste o mie de părinți, rude și prieteni se adună anual la Costinești, la malul mării, pentru Festivalul Național de Baby și Mini Baschet. Pentru mulți dintre acești copii, cu vârste între șase și doisprezece ani, este prima întâlnire cu baschetul – un sport care ar trebui să însemne bucurie, mișcare, prietenie și fair-play.

Dar realitatea de pe terenurile de la Costinești este cu totul alta. În spatele aparenței unei competiții sportive inofensive se ascunde un spectacol sumbru al agresivității fizice și verbale, al presiunii psihologice exercitate asupra unor copii inocenți și al unei Federații Române de Baschet care, deși proclamă „toleranță zero” față de violență, pare să închidă ochii la ceea ce se petrece cu adevărat pe parchet.

FRB și lipsa de sancțiuni – o toleranță mascată

Deși FRB deține un Regulament de Disciplină care prevede sancțiuni pentru actele de violență – amenzi cuprinse între 200 și 2.500 de euro și interdicții de a juca – aplicarea acestora în cazul competițiilor de copii este cel puțin discutabilă. Regulamentul specific al festivalurilor regionale U10-U12 afirmă clar că „victoria nu trebuie să fie obiectivul fundamental” și că accentul ar trebui pus pe „plăcerea de a juca baschet”.

Cu toate acestea, pe teren se vede exact opusul. Conducerea FRB preferă un joc „mai liber”, cu puține întreruperi, pentru ca meciurile să fie scurte și să nu se respecte timpul de joc regulamentar. Această decizie, aparent nevinovată, are consecințe grave: un joc prea permisiv încurajează agresivitatea, faulturile dure și accidentările. Arbitrii fără experiență sunt puși să gestioneze situații dificile, iar lipsa unui arbitraj riguros și a unui timp de joc corect transformă ceea ce ar trebui să fie o competiție de inițiere într-un haos competitiv.

FRB condamnă cu fermitate orice act de violență pe terenurile de baschet și susține că aplică principiul toleranței zero. Dar declarațiile de intenție nu sunt suficiente atunci când pe teren, sub privirile părinților și antrenorilor, copiii sunt supuși unui joc dur, iar sancțiunile întârzie sau nu vin deloc.

Antrenori agresivi – frustrarea transformată în violență

Cazurile de antrenori care își agresează fizic și verbal propriii jucători sau jucătorii echipelor adverse nu sunt izolate. În baschetul românesc, există numeroși antrenori de copii care își mustrează elevii pe parchet peste limita tolerabilă, sub privirile părinților. Sunt antrenori care înjură, umilesc și terorizează copiii pe care ar trebui să îi învețe sportul.

La festivalul de la Costinești, această agresivitate atinge cote alarmante. Antrenori frustrați de propriile neputințe profesionale își varsă nervii pe copiii celorlalte echipe, depășind cu mult limita fair-play-ului. Conducerile unor cluburi, la rândul lor frustrate de lipsa de rezultate la nivel senior, forțează echipele tehnice să impună un joc peste limita regulamentului – un joc bazat pe presiune, agresivitate și intimidare, nu pe tehnică și plăcerea jocului.

Acești copii vin poate pentru prima dată la un festival sportiv, iar ceea ce găsesc nu este bucuria baschetului, ci violența și agresivitatea unor adulți care au uitat că, la această vârstă, scopul este inițierea, nu victoria cu orice preț.

Ipocrizia echipelor – agresivi și victime în același timp

Un alt aspect revoltător este ipocrizia unor echipe. Pe teren, acestea aplică un joc de agresivitate maximă, faulturi dure și presiune psihologică asupra adversarilor mici. După meci, însă, aceleași echipe fac contestații și se plâng de comportamentul agresiv al altor echipe, încercând să se victimizeze. Este o strategie de manipulare care denotă o lipsă totală de profesionalism și de respect față de spiritul competiției și, mai ales, față de copii.

Această atitudine dublă este alimentată de o cultură sportivă bolnavă, în care rezultatul contează mai mult decât formarea caracterului și a abilităților fundamentale.

Părinții colerici – vise neîmplinite și presiune distructivă

Tribunele de la Costinești sunt pline de părinți colerici, pentru care baschetul copiilor lor este o oglindă a propriilor frustrări și vise neîmplinite. Acești părinți, cărora le-a lipsit o carieră sportivă, încearcă să stoarcă din copiii lor rezultate pe care ei nu le-au avut și nu le vor avea niciodată.

Este o presiune teribilă pentru un copil de șase, opt sau zece ani să joace sub privirile unui părinte care urlă, înjură și contestă fiecare decizie a arbitrului. Acești părinți nu înțeleg că, la vârste fragede, exigența excesivă și focalizarea pe rezultat duc la abandonul sportiv timpuriu.

Performanța timpurie – rețeta eșecului pe termen lung

Toate tratatele științifice din domeniul sportului subliniază același lucru: rezultatele și performanțele timpurii duc la declinul generațiilor. Exact acest fenomen se întâmplă în prezent în România. Oamenii rezonabili din baschetul românesc avertizează de ani de zile că presiunea pusă pe copiii mici este greșită și că, în acest ritm, nu vom avea pepinieră de juniori la categoriile +16 ani.

Studiile arată că selecția timpurie și solicitarea excesivă a copiilor duce la epuizare fizică și psihică, la pierderea plăcerii de a juca și, în final, la abandon. Baschetul românesc se plânge că nu există jucători valoroși la nivel de seniori, dar ignoră cauza principală: distrugerea pasiunii și a talentului la vârste la care copiii ar trebui doar să se joace și să învețe.

Festivalul de Baby și Mini Baschet de la Costinești ar trebui să fie o sărbătoare a sportului, un loc unde copiii descoperă bucuria mișcării și a competiției sănătoase. Astfel competiția a devenit un teren al violenței și al frustrărilor adultului.

FRB trebuie să își asume responsabilitatea și să aplice sancțiuni ferme celor care încalcă regulile, să protejeze copiii de agresivitatea antrenorilor și a părinților și să readucă baschetul la esența sa: un joc care educă, care formează caractere și care aduce bucurie.

Până când federația va înțelege că toleranța zero nu este doar un slogan, ci o obligație, copiii României vor continua să fie victimele unui sistem care a uitat că, la șase ani, baschetul înseamnă mingea, prietenii și zâmbetul – nu faulturile dure, înjurăturile și lacrimile.